Mi-am aminitit
un citat găsit undeva în cloud-ul Internetului:
The true mark of maturity is when somebody
hurts you and you try to understand their situation instead of trying to hurt
them back.
(Adevăratul semn al maturității apare atunci
când cineva te rănește, iar tu încerci să înțelegi de ce a făcut-o, în loc de
a-l răni la rândul tău.)
Și am realizat
că sunt matur. Poate că nu am reușit
întotdeauna să mă iert pe mine, dar am început să-i iert pe cei din jurul meu.
Cel puțin în ultimii ani…
Viața nu e
simplă, iar uneori trecem prin atâtea experiențe traumatizante încât ne mirăm uneori
cum mai putem ajunge la liman. Și continuăm să rănim ființele dragi nouă. La
nervi, la supărare. Apoi ne pare rău. Și nu știm întotdeauna să iertăm sau să ne
cerem iertare…
“Sigur că te voi răni. Sigur că mă vei răni.
Sigur că ne vom răni unul pe celălalt. Dar aceasta este condiția existenței. Pentru
ca primăvara să sosească, trebuie să acceptăm existența iernii. Pentru a ne accepta prezentul,
trebuie să ne acceptăm trecutul” (Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț)
Unii spun că
bunătatea și dragostea înseamnă slăbiciune, iar a răni un seamăn de-al nostru devine
o dovadă de tărie de caracter și motiv de laudă. Sau, precum în Vechiul Testament, totul trebuie
răzbunat: ”ochi pentru ochi, dinte pentru
dinte”. Fără iertare, fără înțelegere…
Dacă asta
înseamnă maturizare, atunci, dragii mei, prefer să rămân toată viața un
adolescent întârziat. Sau mai bine, un copil.
”Când nu mai ești copil, ai murit de mult.”
(Constantin Brancuși)