luni, 28 aprilie 2014

Maturizare

            Mai zilele trecute, cineva, nu fără malițiozitate, mă întreba când am de gând să mă maturizez… Primul meu impuls a fost să răspund niciodată! Mai apoi mi-am dat seama că nu înțelegea cum vârsta mea fizică  nu corespunde întru totul vârstei spirituale. Și am fost și mai hotărât în a spune niciodată! Am realizat că interlocutorul meu, mult mai tânăr decât mine, crede că materia merge mână în mână cu spiritul. Apoi m-am uitat în jurul meu și am găsit pe cei asemeni mie care,  indiferent de vârsta din buletin, se simt sufletește ca la optsprezece ani. Dar am întâlnit și tineri la treizeci de ani cu spiritul îmbătrânit, debusolați, apăsați de condiția lor într-o societate în care nu se regăsesc.

Mi-am aminitit un citat găsit undeva în cloud-ul Internetului:

The true mark of maturity is when somebody hurts you and you try to understand their situation instead of trying to hurt them back.
           (Adevăratul semn al maturității apare atunci când cineva te rănește, iar tu încerci să înțelegi de ce a făcut-o, în loc de a-l răni la rândul tău.)

Și am realizat că sunt matur. Poate că nu am reușit întotdeauna să mă iert pe mine, dar am început să-i iert pe cei din jurul meu. Cel puțin în ultimii ani…

Viața nu e simplă, iar uneori trecem prin atâtea experiențe traumatizante încât ne mirăm uneori cum mai putem ajunge la liman. Și continuăm să rănim ființele dragi nouă. La nervi, la supărare. Apoi ne pare rău. Și nu știm întotdeauna să iertăm sau să ne cerem iertare…
          “Sigur că te voi răni. Sigur că mă vei răni. Sigur că ne vom răni unul pe celălalt. Dar aceasta este condiția existenței. Pentru ca primăvara să sosească, trebuie să acceptăm existența  iernii. Pentru a ne accepta prezentul, trebuie să ne acceptăm trecutul” (Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț)

Unii spun că bunătatea și dragostea înseamnă slăbiciune, iar a răni un seamăn de-al nostru devine o dovadă de tărie de caracter și motiv de laudă. Sau, precum în Vechiul Testament, totul trebuie răzbunat: ”ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Fără iertare, fără înțelegere…

Dacă asta înseamnă maturizare, atunci, dragii mei, prefer să rămân toată viața un adolescent întârziat. Sau mai bine, un copil.

”Când nu mai ești copil, ai murit de mult.” (Constantin Brancuși)

miercuri, 23 aprilie 2014

Opening

   Vorbeam despre blog și blogosferă cu un prieten, cu ceva timp în urmă. Adică prin 2009... Îmi făcusem un cont proaspăt pe facebook și aveam doi sau trei prieteni... Mirosea a vopsea proaspătă în abia sosita aplicație a web-ului social. Interesantă, dar fără mari pretenții și, mai important, fără clienții încă ancorați în Hi5 și în grădina de zarzavat virtuală de acolo. Totuși, avea potențial. Și timpul mi-a dat dreptate.
   Când mi-am prezentat lucrarea despre previziunile pentru Web 3.0, o colegă a sărit ca arsă și a spus răspicat că ea nu concepe o lume în care să se comunice doar prin Internet și nu de la om la om. Adevărul e că nici mie nu-mi prea place, dar dezvoltarea societății, în ansamblu, nu ține cont de părerile câtorva indivizi insignifianți. Ca orice lucru nou, vine cu bune și cu rele. Problema este dacă te poți adapta sau nu. A doua variantă este exclusă din start, nu cred că vrea nimeni să împartă soarta dinosaurienilor. Prin urmare, prima. Firesc. Normal. Între timp, doamna cu pricina a început să se priceapă la comunicarea virtuală!
   Șarpele din pomul cunoașterii a mușcat din nou! Nu din mărul aruncat de Adam (adjudecat între timp de Apple), dar tot cu largul concurs al Evei. Reprezentantele ei au fost primele care au îmbrățișat ”oglinda fermecată” în care te poți expune în cele mai ciudate moduri, fără a mirosi a transpirație, fără defectele eventual corectate cu ceva Photoshop sau cu niscaiva decupaje inteligente, cu culori și lumină mult îmbunătățită și, în primul rând, cu o selecție riguroasă a calității imaginilor. Adică trece o fotografie din 100! Chiar dacă e nelipsita fotografie în oglinda din baie, cu capul înclinat în stânga sau în dreapta, pe spate, cu privirea piezișă de vino-ncoa', dar nu veni prea aproape, sau cu degetul arătător urmărind linia bine conturată a buzelor întredeschise într-un surâs plin de promisiuni!
   Apoi au venit, aproape imperativ, masculii cu bicepșii umflați de munca grea de pe ogoare sau cei cu  pătrățelele căpătate prin sălile de sport, absolut necesare pentru impresionarea fetelor de până-n douăzeci de ani, sfioase și ușor de prostit (unele se mai deșteaptă, dar de multe ori e prea târziu).
   Și uite-așa, an după an, web-ul social a luat amploare, acum am peste 800 de prieteni pe facebook (și asta cu toate că sunt foarte selectiv!), iar proprietarul aplicației, unul pe nume Zuckerberg (evreu, cum altfel, că doar nu vreți să fie român!) nu mai știe pe unde să-și îngroape miliardele de dolari, în timp ce mulți prieteni de-ai mei și-au creat bloguri despre aproape orice: spritualitate, religie, cu rețete culinare, despre relațiile între sexe, sănătate, sfârșitul lumii, extratereștri și lista poate continua la nesfârșit...
   Poate de aceea mi-am permis să încep și eu unul. Din plictiseală. Sau din aroganță. Dintr-un moft. Sau pentru că se poate! Tu îmi citești blogul meu și eu pe-al tău. Sau invers. Sau nu va fi citit de nimeni. Dar există și asta mă face fericit! Blogito, ergo sum! Am blog, deci (încă mai) exist!