Scrisoarea unei profesoare de limba română

    Am citit cu mare interes un text publicat de cei de la contributors.ro, care au primit o scrisoare de la o profesoară de limba română, unde aceasta își manifestă nemulțumirea cu privire la subiectele date la examenul de testare națională de la sfârșitul clasei a opta, de anul acesta.

     Poate că nu aș fi fost atât de implicat dacă nu aș fi văzut-o pe soția mea, tot profesoară de limba română la gimnaziu, nervoasă și revoltată, imposibil de liniștit și de consolat, vreo două zile după ce acest „examen de capacitate” a redus efectiv copiii foarte buni și dedicați limbii române la nivelul unor elevi mediocri.

    Am să citez câteva pasaje pe care le consider esențiale, din respectiva epistolă, pe care mai apoi am să le comentez: 

 Aud mereu discursuri despre cât de bine și de mult învățam noi sau alții mai în vârstă decât noi pe vremea comunismului și despre cum nu învață generațiile actuale, care nu au moral și prințip… De fapt, generațiile actuale sunt mult mai inteligente decât noi și e vina noastră, părinți și profesori, că nu le oferim ce le trebuie. Priviți-vă copiii, să nu-mi spuneți că nu știu mult mai multe decât știați voi la vârsta lor…

    Nu cred că generațiile actuale sunt mai inteligente, ci doar mult mai informate. Și de aceea știu mult mai multe. A fi inteligent nu înseamnă neapărat a fi informat. O bază de date nu poate fi inteligentă în sine. Faptul că noi încercăm să-i punem pe elevi să memoreze tot felul de informații nu îi face mai deștepți, ci doar le exersează memoria, în cel mai fericit caz. Dar sunt întru totul de acord că programele școlare sunt supraîncărcate, inadecvate și rupte de realitate.

 Să mă întorc însă la proba de română de la examenul de luni. Sunt profund dezamăgită de subiecte și de barem. Mă gândesc de două zile la copiii mei care au muncit foarte mult anul acesta și la cât o să fie de dezamăgiți. La Gloria, Tudor, Lidia, Laura, Oana, Antonela, Cristina sau Andrei. 

    Perfect valabil și pentru soția mea. Diferă doar numele copiilor dezamăgiți.

Totul se întâmplă din vina celor care au conceput subiectul, baremul, din cauza viziunii celor care conduc învățământul sau, mai bine zis, a lipsei lor de viziune.

    Chiar dacă nu sunt profesor de limba română, ci doar un decent vorbitor al acesteia, am fost contrariat și deziluzionat de subiectul dat elevilor de gimnaziu. Oricare dintre noi ar fi zis, asemeni mie, că nu e posibil ca niște propunători de subiecte să fie atât de imbecili. Parcă ar fi fost parașutați de pe altă planetă. Habar nu au că la gimnaziu nu se face simbolismul, că Minulescu nu le este cunoscut, că baremul conține inexactități și e interpretabil, că  anumite cuvinte au mai multe sinonime și nu doar unul sau două… Dar mai bine citiți ce a scris doamna profesoară, accesând linkul următor: http://www.criserb.com/blog/mesajul-unei-profesoare-de-limba-romana-pentru-noi-toti.html

Concluzia va fi, sunt sigură, că suntem mai proști decât cei din Occident și că profesorii sunt slab pregătiți, că nu știu să-i învețe, dar nu-mi spuneți că nu știți copii care, în orice parte a Europei s-ar fi dus, nu s-au înscris într-o clasă superioară celei din România.

      Concluzia reală este că profesorii nu sunt nici mai proști, dar nici mai deștepți decât colegii lor de peste graniță, doar că suntem mai prost plătiți și mai desconsiderați decât ceilalți de afară, că intră tot mai puțini în sistem pentru că nu este atractiv, că sunt tot mai mulți suplinitori și pensionari, fără ca să existe vreun interes pentru ziua de mâine, zi care va reprezenta și colapsul învățământului din România. Adică „pohta ce-au pohtit-o” toate guvernele de la 1989 încoace!

      Cât despre copiii noștri, perfect adevărat! Am o verișoară plecată de mult în Suedia, care le dădea lecții profesorilor de geografie sau istorie de acolo, cu toate că nu a fost premiantă în România! Ca mai apoi să termine cu brio o facultate în domeniul IT, chiar dacă punctul ei forte nu a fost niciodată matematica sau logica. În prezent lucrează ca programator-tester la sediul central din Stockholm al unei mari firme de confecții, cunoscută în întreaga lume!

Tema compunerii libere a fost nemaipomenită. Cât or fi stat să se gândească la asta? Copilul să prezinte o întâmplare petrecută în timpul participării la o întâlnire cu un scriitor contemporan!

    Stau și mă gândesc, de câte ori m-am întâlnit eu cu un scriitor contemporan? Odată sau de două ori… Unul a murit, iar celălat nu s-a  afirmat nici acum. A, era să uit, am mai văzut un scriitor contemporan de la distanță, pe Adrian Năstase. Doar că a devenit scriitor după ce l-am văzut, atunci când a intrat în pușcărie… Dar oare un copil de paisprezece ani câți scriitori contemporani a întâlnit? Și cum poate să-și imaginezi așa ceva? Mai înțeleg dacă ar fi fost vorba de Moș Crăciun, de păpușele și mașinuțe sau de personaje din povești sau de jocuri pe calculator, dar să-ți imaginezi chiar scriitori contemporani? Și ce întâmplări extraordinare să li se fi întâmplat? Să fi turnat Goe dulceață în galoșii stimabilului scriitor contemporan, să-i fi șterpelit ochelarii sau stiloul  scriitorului (contemporan, cum altfel?), atunci când dădea autografe? Chiar nu mă duce mintea…

E, așadar, vina noastră, a celor mari, că tolerăm un astfel de sistem și suntem parte a lui, și eu îmi cer iertare față de Cristi, Alberto și toți ceilalți copii „ai mei” că nu i-am învățat altceva, nu știu nici eu ce, care să le fi adus o notă mai mare la un examen atât de important pentru ei. Îmi cer iertare în fața inteligenței lor, a zâmbetului lor, a ochilor înlăcrimați cu care vor privi notele. O să-i privim și pe aceștia plecând în alte țări, care nu-i vor considera proști, ci buni de muncă. Vor fi și doctori, și ingineri…

      Și soția mea a privit chipurile înlăcrimate ale copiilor ei. Copii serioși, muncitori, cu drag de învățătură, dar care vor fi priviți drept rebuturi ale societății, pentru că nu vor ști să fie descurcăreți, interlopi, șpăgari… Și vor pleca în alte țări, acolo unde nu vor mai fi considerați proști, neadaptabili sau ciudați, vor fi respectați și vor ajuta economiile altor state să devină și mai puternice, și mai viabile. Și asta în timp ce la noi, „cele mai cinstite guverne din ultimii 20/50/100 de ani” vor continua să subfinanțeze învățământul, să-l politizeze, să pună în funcții de conducere și la făcut subiecte de testare națională sau de bacalaureat aceleași nulități cu carnet de partid, să țină la infinit în parlament legea învățământului, să manipuleze sindicatele profesorilor care vor deveni tot mai tăcute, aproape inexistente, folosite doar ca rampă de lansare pentru viitorii politicieni la fel de nepăsători și de lipsiți de patriotism ca și cei de astăzi…

Maturizare

            Mai zilele trecute, cineva, nu fără malițiozitate, mă întreba când am de gând să mă maturizez… Primul meu impuls a fost să răspund niciodată! Mai apoi mi-am dat seama că nu înțelegea cum vârsta mea fizică  nu corespunde întru totul vârstei spirituale. Și am fost și mai hotărât în a spune niciodată! Am realizat că interlocutorul meu, mult mai tânăr decât mine, crede că materia merge mână în mână cu spiritul. Apoi m-am uitat în jurul meu și am găsit pe cei asemeni mie care,  indiferent de vârsta din buletin, se simt sufletește ca la optsprezece ani. Dar am întâlnit și tineri la treizeci de ani cu spiritul îmbătrânit, debusolați, apăsați de condiția lor într-o societate în care nu se regăsesc.

Mi-am aminitit un citat găsit undeva în cloud-ul Internetului:

The true mark of maturity is when somebody hurts you and you try to understand their situation instead of trying to hurt them back.

           (Adevăratul semn al maturității apare atunci când cineva te rănește, iar tu încerci să înțelegi de ce a făcut-o, în loc de a-l răni la rândul tău.)

Și am realizat că sunt matur. Poate că nu am reușit întotdeauna să mă iert pe mine, dar am început să-i iert pe cei din jurul meu. Cel puțin în ultimii ani…

Viața nu e simplă, iar uneori trecem prin atâtea experiențe traumatizante încât ne mirăm uneori cum mai putem ajunge la liman. Și continuăm să rănim ființele dragi nouă. La nervi, la supărare. Apoi ne pare rău. Și nu știm întotdeauna să iertăm sau să ne cerem iertare…

          “Sigur că te voi răni. Sigur că mă vei răni. Sigur că ne vom răni unul pe celălalt. Dar aceasta este condiția existenței. Pentru ca primăvara să sosească, trebuie să acceptăm existența  iernii. Pentru a ne accepta prezentul, trebuie să ne acceptăm trecutul” (Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț)

Unii spun că bunătatea și dragostea înseamnă slăbiciune, iar a răni un seamăn de-al nostru devine o dovadă de tărie de caracter și motiv de laudă. Sau, precum în Vechiul Testament, totul trebuie răzbunat: ”ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Fără iertare, fără înțelegere…

Dacă asta înseamnă maturizare, atunci, dragii mei, prefer să rămân toată viața un adolescent întârziat. Sau mai bine, un copil.

”Când nu mai ești copil, ai murit de mult.” (Constantin Brancuși)

Opening

   Vorbeam despre blog și blogosferă cu un prieten, cu ceva timp în urmă. Adică prin 2009... Îmi făcusem un cont proaspăt pe facebook și aveam doi sau trei prieteni... Mirosea a vopsea proaspătă în abia sosita aplicație a web-ului social. Interesantă, dar fără mari pretenții și, mai important, fără clienții încă ancorați în Hi5 și în grădina de zarzavat virtuală de acolo. Totuși, avea potențial. Și timpul mi-a dat dreptate.
   Când mi-am prezentat lucrarea despre previziunile pentru Web 3.0, o colegă a sărit ca arsă și a spus răspicat că ea nu concepe o lume în care să se comunice doar prin Internet și nu de la om la om. Adevărul e că nici mie nu-mi prea place, dar dezvoltarea societății, în ansamblu, nu ține cont de părerile câtorva indivizi insignifianți. Ca orice lucru nou, vine cu bune și cu rele. Problema este dacă te poți adapta sau nu. A doua variantă este exclusă din start, nu cred că vrea nimeni să împartă soarta dinosaurienilor. Prin urmare, prima. Firesc. Normal. Între timp, doamna cu pricina a început să se priceapă la comunicarea virtuală!
   Șarpele din pomul cunoașterii a mușcat din nou! Nu din mărul aruncat de Adam (adjudecat între timp de Apple), dar tot cu largul concurs al Evei. Reprezentantele ei au fost primele care au îmbrățișat ”oglinda fermecată” în care te poți expune în cele mai ciudate moduri, fără a mirosi a transpirație, fără defectele eventual corectate cu ceva Photoshop sau cu niscaiva decupaje inteligente, cu culori și lumină mult îmbunătățită și, în primul rând, cu o selecție riguroasă a calității imaginilor. Adică trece o fotografie din 100! Chiar dacă e nelipsita fotografie în oglinda din baie, cu capul înclinat în stânga sau în dreapta, pe spate, cu privirea piezișă de vino-ncoa', dar nu veni prea aproape, sau cu degetul arătător urmărind linia bine conturată a buzelor întredeschise într-un surâs plin de promisiuni!
   Apoi au venit, aproape imperativ, masculii cu bicepșii umflați de munca grea de pe ogoare sau cei cu  pătrățelele căpătate prin sălile de sport, absolut necesare pentru impresionarea fetelor de până-n douăzeci de ani, sfioase și ușor de prostit (unele se mai deșteaptă, dar de multe ori e prea târziu).
   Și uite-așa, an după an, web-ul social a luat amploare, acum am peste 800 de prieteni pe facebook (și asta cu toate că sunt foarte selectiv!), iar proprietarul aplicației, unul pe nume Zuckerberg (evreu, cum altfel, că doar nu vreți să fie român!) nu mai știe pe unde să-și îngroape miliardele de dolari, în timp ce mulți prieteni de-ai mei și-au creat bloguri despre aproape orice: spritualitate, religie, cu rețete culinare, despre relațiile între sexe, sănătate, sfârșitul lumii, extratereștri și lista poate continua la nesfârșit...
   Poate de aceea mi-am permis să încep și eu unul. Din plictiseală. Sau din aroganță. Dintr-un moft. Sau pentru că se poate! Tu îmi citești blogul meu și eu pe-al tău. Sau invers. Sau nu va fi citit de nimeni. Dar există și asta mă face fericit! Blogito, ergo sum! Am blog, deci (încă mai) exist!